Nerușinarea

În volumul lui Ioan Morar, limbajul lirico-poetic se angajează într-o aventură amoroasă cu cel științific, din realul „virtual“. Dragostea, sau amintirea ei, este înțeleasă acum la un alt grad pentru că eul poetic va descinde din fișierele singurătății și va înlocui tiparele tradiționale. Diafanitatea și incandescența amintirii, ca o eșarfă, vor fi oglindite atât în zip-ul electronic, cât și în situl interior, evanescent, al poetului.

Volumul impresionează, astfel, prin acest complex heteroclit de reprezentări. Realul imediat, regăsit în „imaginile sateliților“, și realul interior, sensibil, restrâns în „cearșafurile mototolite“ ale sufletului, nu sunt deloc compatibile. Senzația care rămâne în urma lecturii este asemenea „unei dimineți senine, cu un singur elicopter zumzăind/ asemenea mașinii de măcinat cafeaua“.

Prin urmare, nici vocea poetică nu este omogenă. După evaporarea versului, a sângelui, după împrăștierea cenușii, spune poetul, rămân pietre, o cușcă de sticlă, cabluri de rețea electronică, taste din mașina de scris, iar iubirea se rezumă la „vocea înregistrată/ trupul filmat,/ dorințele stocate/ digital:/ Vom fi mumii electronice“.