Un om sfârșit

Romanul autobiografic “Un om sfârșit” al scriitorului de origine italiană, Giovanni Papini, este cel mai cunoscut și în același timp tumultuos roman al său. În ciuda faptului că este un roman, nu o scriere filosofică, înfățișează într-o manieră sensibilă și complexă conștiința paradoxală, copleșitoare, poate chiar viciată a filosofilor sau a celor mai multora dintre ei. Traseul parcurs de Papini de la studentul curios, la tânărul perfecționist, de la semidoctul orgolios, la un erudit ce se visează salvator al unei lumi pe care o detestă din străfundurile ființei sale, înfățișează de fapt drama intelectualului. Este vorba de un intelectual lucid, măcinat de convingeri contradictorii, poate chiar karamazoviene, dar și de un profund dezgust în fața mediocrității lumii din jur, față de care expune o atitudine critică. “Un om sfârșit” este o confesiune asumată a unei personalități complexe a cărei vizibile trăsături sunt orgoliul, idealismul și nebunia. Toate acestea sunt scrise într-o manieră onestă și inteligentă, care instigă la asumare și schimbare. Așa cum afirma Emil Cioran „Numai un suflet care se sfâșie de iubire mai poate reabilita lumea asta vulgară, meschină și dezgustătoare”. Scopul scriitorului este de „a cunoaște totul cu orice preț”, ideal arzător care însă îl neliniștește și nu-l ajută nicidecum întru îndeplinirea acestuia. Paradoxal, însă fluent și coerent, lucru pe care și Mircea Eliade îl sesizează fiind influențat într-o mare măsura de acesta, afirmă „Doar persoanele sterile și mediocre se preocupă de perfecta coerență a gândurilor proprii și sunt obsedate de teama de a nu greși. Papini a greșit de multe ori, s-a contrazis cu furie, până la a se compromite. Și totuși opera sa a rămas unitară și coerentă de la prima până la ultima pagină”. Acest roman este potrivit pentru cei care nu se identifică cu lumea aceasta și care au măcar un dram de curaj pentru a visa la altceva, pentru a visa și totodată pentru a înfăptui într-o manieră rațională un alt traseu. (Isabella Creţan)