Gheare de lumină

Cartea lui Dumitru Brădăţan este „un fals tratat de vânătoare“ pe domeniile lui Blaga, în păduri nordice. Prozatorul sucevean are smeritul orgoliu să-l ia pe Blaga drept partener de dialog despre… minunea lumii. Blaga este deci mit şi girant.
Textul lui Brădăţan se înscrie într-un gen anume? Este proză? Dar ce este proza, domnii mei? se întreabă omul finalului de mileniu.
Proza este enunţ continuu, enunţ de ilustrare, enunţ de negociere. Poezia este enunţ rupt, scindat. Câtă rupere de nivel semantic, atâta poezie. Chinezii, pentru a spune „poezie“, chiar folosesc termenul „jué jù“, adică: rânduri rupte.
Poezia este o cale mai directă spre iluminare, iar prozatorul modern iese din limita genului său; se petrece osmoza genurilor, iar asta prilejuieşte un plus de firesc şi un plus de eficienţă.
Dumitru Brădăţan îşi descoperă modul de rostire graţie acestui şoc al timpului, şoc pe care eu îl numesc „deşteptarea filologică“. Iar textualismul este un fruct al deşteptării filologice. Publicând acum, Brădăţan apare ca ultimul mohican al textualismului.
VASILE ANDRU